Tu cât de inteligent eşti?

Primele teste de inteligenţă au apărut cu mult înainte ca în psihologie să se facă descoperiri fundamentale în domeniile memoriei şi gândirii.
Primul test de inteligenţă a fost realizat în 1905 de Alferd Binet şi Theodore Simon la cererea Ministerului Francez al Instituţiei Publice, care dorea să identifice copiii cu serioase deficienţe intelectuale pentru a le asigura o educaţie specială. Testul lor de inteligenţă era format din 30 de sarcini aranjate în ordinea crescătoare a dificultăţii; copiii începeau cu probele cele mai uşoare şi testul era întrerupt atunci când ei nu mai reuşeau să rezolve nici o sarcină. Numărul de probe rezolvate corect de elevi indica vârsta lor mentală, pe baza acesteia elevii fiind apreciaţi conform unui etalon de dezvoltare mentală.

La zece ani de la apariţia testului Binet-Simon, L.M. Terman de la Universitatea Stanford din Statele Unite a îmbunătăţit proba iniţială şi a propus faimosul concept IQ (din englezescul intelligence quotient - coeficient de inteligenţă). Acest IQ reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică a unei persoane şi se exprimă în proncente. Astfel, un scor IQ de 100 indică un raport perfect între cele două vârste, un scor de 120 arată că un individ este cu 20% mai dezvoltat mental decât vârsta sa cronologică, iar scorul de 80 demonstrează o subdezvoltare mentală de 20% faţă de vârsta cronologică. Când IQ este mai mare de 130 el indică o supradotare intelectuală, iat când IQ este sub 69 indică o retardare mentală. Cea mai mare parte a populaţiei are un IQ cuprins între 85 şi 115 (conform scării Stanford-Binet). Doar aproximativ 1% din populaţia globului are un IQ mai mare de 135. Chiar dacă în prezent scorurile IQ nu mai sunt calculate astfel, ci prin raportare la media performanţelor persoanelor de vârstă similară, acestea sunt folosite pentru a prezice performanţele viitoare ale unei persoane pe baza rezultatelor la probele incluse în testul de inteligenţă.

Orice test de inteligenţă complet trebuie să includă mai multe subteste, fiecare dintre ele fiind destinat să măsoare o aptitudine specifică. Spre exemplu, testul Stanford-Binet (varianta a patra, revizuită în 1985) cuprinde următoarele subteste, fiecare compus din mai multe sarcini simple, specifice vârstei subiecţilor (care poate fi cuprinsă între 2 şi 26 de ani):
1) raţionament verbal;
2) raţionament abstract/spaţial;
3) raţionament cantitativ;
4) memorie de scurtă durată.
Alte teste cunoscute, cum sunt cele concepute de David Wechsler în variante pentru adulţi şi copii, diferă de proba Binet-Simon prin faptul că includ subteste separate în două mari categorii: probe verbale şi probe performanţă (nonverbale). Această împărţire prezintă avantajul că putem identifica persoanele cu probleme de comunicare verbală şi pe acela că probele nonverbale nu sunt atât de dependente de mediul cultural al subiecţilor.

Psihologii obişnuiesc să facă distincţie între două tipuri de teste: testele de aptitudini şi testele de capacitate. Un test de aptitudini urmăreşte să măsoare potenţialul unei persoane de a efectua un anumit tip de sarcini. Spre deosebire de acestea, testele de capacitate măsoară nivelul de cunoştinţe sau performaţele pe care cineva deja le posedă într-un domeniu. Spre exemplu, lucrările de control sau tezele pe care le dăm la şcoală sunt considerate teste de capacitate pentru că ele măsoară ce ştim la o anumită disciplină. În practică însă, delimitarea foarte strictă a celor două tipuri este dificilă întrucât ambele măsoară combinat atât aptitudinile, cât şi capacitatea. De exemplu, persoanele cu o bună aptitudine de a raţiona verbal vor avea un avantaj la orice probă de capacitate (pentru că aceasta implică înţelegerea ceinţelor sau instrucţionilor), dar şi invers, prsoanele care posedă, în general, un număr mare de cunoştinţe vor face faţă cu scces unei porbe de aptitudini verbale.

Bibliografie
  • Psihologie: manual pentru clasa a X-a / Adrian Neculau (coord.), Luminiţa Iacob, Dorina Sălăvăstru, ... - Iaşi: Polirom, 2006