O întâmplare minunată

Mă-mbată zâmbetul tău dulce
Şi raza caldă a privirii
Şi mă cupinde ca o vrajă
Fiorul tainic al iubirii.

Cu chipul tău cel plin de farmec
Răscolitor de-adânci dorinţi
Tu, enigmatică făptură,
Aproape că m-ai scos din minţi.

Mi-ai furat liniştea şi somnul
Sunt zbuciumat de-al tău amor
Şi numai simpla ta prezenţă
Îmi umple sufletul de dor.

Şi-mi pare că-mi eviţi privirea
Şi că din cale-mi te fereşti,
Chiar dacă-ţi mai găseşti vreo clipă
Să-mi spui ce mult tu mă iubeşti.

De ce te temi de-a mea iubire,
De ce tot fugi din drumul meu,
Tu chiar nu înţelegi, iubito,
Cât sufăr şi cât mi-e de greu?...

Ce mult aş vrea să-mi fii aproape,
Să mă alint la sânul tău
Şi să îţi spun cât mi-eşti de dragă
Şi că te voi iubi mereu.

Eşti pentru mine chintesenţa
Poate a tot ce mi-am dorit,
Dintre iubirile de-o viaţă,
Pe care eu le-am întâlnit.

Eşti o-ntâmplare minunată,
Ce-aş vrea-o fără de sfârşit,
Eşti dulcea şi frumoasa fată,
Pe care o aştept demult.

(Nicolae Vlad, O întâmplare minunată)