Diferenţa dintre lucru şi persoană

Dar să admitem că ar exista ceva, a cărui existenţă prin ea însăşi să aibă o valoare absolută şi care ca scop în sine să poată deveni baza anumitor legi, atunci în el şi numai în el ar putea să rezide principiul unui imperativ categoric posibil, adică al unei legi practice.
Acum eu spun: omul şi, în genere, orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul ei plac, ci în toate acţiunile lui, atât în cele care-l privesc pe el însuşi, cât şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop. Toate obiectele înclinaţiilor nu au decât o valoare condiţionată; căci dacă n-ar fi înclinaţiile şi trebuinţele întemeiate pe ele, obiectul lor ar fi fără valoare. Dar înclinaţiile însele ca izvoare ale trebuinţei au atât de puţin o valoare absolută pentru ale dori în ele însele, încât dorinţa generală a oricărei fiinţe raţionale trebuie să fie mai curând aceea de a se elibera cu totul de ele. (...) Fiinţele a căror existenţă nu este întemeiată pe voinţa noastră, ci pe natură au, totuşi, dacă sunt fiinţe fără raţiune, numai o valoare relativă, ca mijloc, şi de aceea se numesc lucruri, pe când fiinţele raţionale se numesc persoane, fiindcă natura lor le distinge deja ca scopuri în sine, ca ceva adică ce nu este îngăduit să fie folosit numai ca mijloc, prin urmare, îngrădeşte orice bun plac (şi este obiect de respect). Aceste fiinţe raţionale nu sunt deci numai scopuri subiective, a căror existenţă are o valoare pentru noi ca efect al acţiunii noastre, ci sunt scopuri obiective, adică lucruri a căror existenţă în ea insăşi este un scop, căruia nu i se poate substitui nici un alt scop, pentru care el ar trebui să servească numai ca mijloc, fiindcă fără acesta nu s-ar putea găsi nicăeri nimic de valoare absolută.
(Immanuel Kant, Bazele metafizicii moravurilor)