Omul este lucru ce cugetă

Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru care gândeşte. Ce este acesta? Unul care se îndoieşte, care înţelege, care concepe, care afirmă, care neagă, care vrea şi nu vrea, care imaginează şi care simte. (...) Prin urmare, din simplul fapt că ştiu de existenţa mea şi totodată observ că nimic altceva nu aparţine firii sau esenţei mele, în afară de faptul că sunt fiinţă cugetătoare închei pe drept că esenţa mea constă în aceea doar că sunt fiinţă cugetătoare. Şi cu taote că (...) am un corp care mi-e foarte stâns legat fiindcă totuşi, pe de o parte, am o idee distinctă şi
clară a mea însumi ca fiinţă cugetătoare doar, neîntinsă, ar pe de altă parte, o idee destinctă a corpului ca lucru întins doar, necugetător, e sigur că sunt deosibit cu adevărat de corpul meu şi că pot exista fără el. (...) Natura ne arată prin aceste simţiri de durere, foame, sete ş.a.m.d. că eu nu sunt doar de faţă prin raport cu corpul meu, precum e corăbierul pe corabie, ci sunt leagt în chip cât se poate de strâns şi ca şi cum am fi confundaţi, astfel încât eu alcătuiesc un singur lucru împreună cu el. Căci altminteri, atunci când trupul e vătămat, eu, care nu sunt decât fiinţă cugetătoare, n-aş simţi durere, ci aş percepe acea vătămare doar prin intelect, după cum corăbierul îşi dă seama pe calea văzului dacă ceva e rupt în corabie; iar atunci când corpul are nevoie de hrană şi băutură, aş înţelege tocmai aceasta în chip lămurit şi n-aş avea simţurile tulburi de foame şi sete.
(René Descartes, Meditaţii metafizice)