Experienţa ruşinii

Mi-e ruşine de ce sunt. Prin ruşine înţeleg o relaţie intimă a eului cu eul: am descoperit în ruşine un aspect al fiinţei mele. (...) Ruşinea este, la origine, un fenomen de reflecţie (...) ruşinea, în structura sa primă şi originară, este ruşinea faţă de cineva sau în faţa cuiva. Când fac un gest, stângaci sau vulgar, acest gest porneşte din mine, nu-l judec, nici nu-l condamn, îl trăiesc pur şi simplu, îl îndeplinesc în cheia lui "pentru sine". Dar deodată ridic capul: cineva era acolo şi m-a văzut. Îmi dau seama de vulgaritatea gestului meu şi mi se face ruşine. (...) Celălalt este mediatorul indispensabil între mine şi mine însumi. Şi, prin însăşi apariţia celuilalt, devin capabil să avansez o judecată asupra mea ca asupra unui obiect, căci eu apar celuilalt ca obiect. (...) Prin natura ei, ruşinea este recunoaştere. Eu recunosc că sunt aşa cum mă vede celălalt.
(Jean-Paul Sartre, Fiinţa şi Neantul)