Fericirea este un bine perfect şi autarhic

Dacă există un scop al actelor noastre pe care-l urmărim pentru el însuşi, iar pe celelalte numai în vederea acestuia şi dacă nu orice lucru îl dorim în vederea a altceva (...) este evident că acest scop trebuie să fie binele, şi anume binele suprem. (...)
Binele este exprimat în tot atâtea moduri ca şi existentul (căci în categoria esenţei, de exemplu, el este numit divinitate şi intelect, iar în cea a calităţii este numit virtute, în cea a cantităţii măsură, în cea a relaţiei utilitate (...) încât e limpede că binele nu este ceva comun general şi unic; altfel el nu ar fi fost inclus în toate categoriile, ci într-una singură (...) Aşadar, care dintre felurile de bine ar putea fi considerat ca bine în sine? Cele pe care le urmărim şi numai pentru sine, cum sunt gândirea, vederea, unele plăceri sau onorurile? (...)
Fericirea apare deci ca un bine perfect şi autarhic, pentru că ea este scopul tuturor actelor noastre (...) ar trebui poate să lămurim şi mai bine ce este ea. Acest lucru va fi uşor de realizat dacă vom stabili care este actul specific omului. Căci, aşa cum pentru flautist, pentru un sculptor, ca şi pentru o activitate sau îndeletnicire anume, se pare că binele şi perfecţiunea rezidă în lucrările lor, tot astfel trebuie să fie şi pentru om, dacă există un act care-i este specific. Dacă actul specific unui om este activitatea sufletului conformă cu raţiunea sau cel puţin nu lipsită de raţiune (...) actul propriu unui individ oarecare este identic cu cel al unui om desăvârşit.
(Aristotel, Etica nicomahică)