Natura binelui

M-ai auzit de multe ori spunând că ideea Bineului este cea mai înaltă dintre cunoaşteri, cea căreia dreptatea şi celelalte virtuţi îi acordă utilitatea şi avantajele lor. Acum eşti conştient că nu cunoaştem în mod satisfăcător această idee. Or, dacă nu o cunoaştem, indiferent cât de bine cunoaştem restul, ştii că aceste cunoştinţe nu ne-ar fi cu nimic utile. Crezi că ar fi avantajos să avem o mulţime de lucruri, dacă nu sunt bune, sau să cunoaştem totul, cu excepţia Binelui, şi să nu cunoaştem nimic despre frumos şi despre Bine?. Desigur, ştii la fel de bine că majoritatea oamenilor confundă Binele cu plăcerea, (...) cei care au acest sentiment nu pot explica despre ce fel de cunoaştere este vorba, dar sunt obligaţi să spună până la urmă că este cunoaşterea Binelui (...) ca şi cum noi ar trebui să-i înţelegem chiar din momentul în care au pronunţat termenul "bine". Numeam Frumos în sine, Bine în sine şi aşa mai departe Fiinţa reală a fiecăruia dintre lucrurile pe care le-am stabilit mai întâi ca multiple, dar le-am aranjat apoi sub ideea lor proprie, postulând unitatea acesteia din urmă. (...) Recunoaşte aşadar că ceea ce răspândeşte lumina adevărului asupra obiectelor cunoaşterii şi conferă subiectului care cunoaşte puterea de a o face este ideea Binelui, (...) dar este fals să credem că una sau alta sunt aceleaşi cu Binele; natura Binelui trebuie să fie privită ca mult mai valoroasă.
(Platon, Republica)