Omul absurd

Toată bucuria tăcută a lui Sisif se află aici. Destinul său îi aparţine. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii. (...) Omul absurd spune da şi efortul său nu va înceta niciodată. Dacă există un destin personal, în schimb, nu există un destin superior sau cel puţin există doar unul pe care îl socoteşte total şi vrednic de dispreţ. Cât priveşte restul, el se ştie stăpânul zilelor sale. În acea clipă subtilă în care omul se apleacă asupra vieţii sale, Sisif, întorcându-se la stâncă, contemplă acel şir de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub privirea memoriilor sale şi în curând pecetluit de moarte. Astfel, încredinţat de originea deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb care vrea să vadă şi care ştie că noaptea nu are sfârşit, el nu se opreşte niciodată. Stânca se rostogoloşte şi acum. (...) Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. (...) Lupta însăşi către înălţimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.
(Albert Camus, Mitul lui Sisif)