Domnia legii

Supremaţia dreptului, în sensul domniei legii formale, al absenţei de privilegii legale acordate anumitor oameni desemnaţi expres de către autorităţi, este cea care garantează acea egalitate în faţa legii care reprezintă opusul guvernării arbitrare. Un rezultat necesar, şi doar aparent paradoxal, al acestei situaţii este acela că egalitatea formală în faţa legii se află în conflict, iar în fapt este incompatibilă cu orice activitate statală care urmăreşte în mod deliberat nivelarea materială sau de fond între diverşi oameni şi că orice politică vizând un ideal concret de dreptate în distribuţie trebuie să ducă la distrugerea supremaţiei dreptului. Ca să obţii acelaşi rezultat în cazul unor oameni diferiţi, este necesar să-i tratezi în mod diferit. A le da unor indivizi diferiţi aceleaşi posibilităţi obiective nu e totuna cu a le acorda aceeaşi şansă subiectivă. (...)
Conflictul dintre dreptatea formală şi egalitatea formală în faţa legii, pe de o parte, şi încercările de a realiza diferite idealuri de dreptate şi egalitate concrete, pe de alta, este, de asemenea, de vină pentru confuzia curentă în tratarea conceptului de privilegiu şi abuzurile ce decurg din ea.
(Friedrich Hayek, Drumul către servitute)