Dreptatea, virtute perfectă

Dreptatea este o virtute perfectă, nu în sens absolut, ci în raport cu altceva. Şi de aceea ea este privită în general ca o suverană a virtuţilor. (...) De aici şi proverbul: "Dreptatea concentrează în ea întreaga virtute". Dreptatea este o virtute absolut desăvârşită pentru că exercitarea ei este cea a unei virtuţi perfecte; şi este perfectă pentru că cel ce o posedă poate face uz de virtutea sa şi în favoarea altora, nu numai pentru sine. Căci mulţi pot practica virtutea în chestiuni personale, dar sunt incapabili s-o facă în cele privitoare la alţii. De aceea trebuie să fim de acord cu Bias când spune că "exercitarea puterii dezvăluie omul", căci cel învestit cu putere se află în raporturi cu alţii şi prin aceasta intră în comunitate cu ei. Din acest motiv, dreptatea este singura dintre virtuţi ce pare a fi un bine pentru altul, manifestându-se în favoarea altuia; aceasta îndeplineşte ceea ce este în favoarea altuia, fie că este vorba de un om cu autoritate publică, fie de un simplu membru al societăţii.
(Aristotel, Etica nicomahică)