Imperativul categoric

Reprezentarea unui principiu obiectiv, întrucât e constrângător pentru voinţă, se numeşte o poruncă (a raţiunii), şi formula poruncii se numeşte imperativ. (...) Toate imperativele poruncesc sau ipotetic sau categoric. Cele dintâi exprimă necesitatea practică a unei acţiuni posibile considerată ca mijloc pentru a ajunge la altceva pe care-l vrem (sau totuşi e posibil ca să-l vrem). Imperativul categoric ar fi acela care ar exprima o acţiune ca obiectiv necesară în sine, independent de orice alt scop. (...)

Scopurile pe care şi le propune o fiinţă raţională, după bunul plac, ca efecte ale acţiunii ei (scopuri materiale) sunt toate numai relative; căci ceea ce le dă valoare este numai raportul lor cu o stare particulară a facultăţii de a râvni (...) Toate aceste scopuri relative nu sunt, aşadar, decât baza pentru imperative ipotetice.

Dar să admitem că ar exista ceva a cărui existenţă, prin ea însăşi, să aibă valoare absolută şi care, ca scop în sine, să poată deveni baza anumitor legi, atunci în el şi numai în el ar putea să rezide principiul unui imperativ categoric posibil, adică al unei legi practice. (...)

Dacă deci există un principiu practic suveran şi, în ce priveşte voinţa omenească, dacă există un imperativ categoric, el trebuie să fie un astfel de principiu încât din reprezentarea a ceea ce este în mod necesar scop pentru oricine, fiindcă este scop în sine, să constituie un principiu obiectiv al voinţei, prin urmare, care poate servi ca lege practică universală. Fundamentul acestui principiu este: natura raţională există ca scop în sine. Astfel îşi reprezintă omul în mod necesar propria existenţă şi în acest sens el este un principiu subiectiv al acţiunilor omeneşti. Dar la fel îşi reprezintă şi orice altă fiinţă raţională existenţa ei în virtutea aceluiaşi principiu raţional care e valabil şi pentru mine; deci el este în acelaşi timp un principiu obiectiv, din care, ca dintr-un principiu parctic suveran, trebuie să poată fi deduse toate legile voinţei. Imperativul practic v fi deci următorul: acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia întotdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc.
(Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor