Libertatea şi autoritatea legii

Când fiecare face ce-i place, se face adesea ceea ce nu place altora. Aceasta nu înseamnă libertate. Libertate înseamnă mai puţin a face ce vrem, cât a nu fi supuşi altuia; ea înseamnă, totodată, a nu supune voinţa altuia voinţei noastre. Nici un om care este stăpân nu poate fi liber. (...) Nu există libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva este deasupra legilor; nici chiar în starea de natură omul nu este liber decât datorită legii naturale, care porunceşte tuturor. Un popor liber se supune, dar nu ca o slugă; el are conducători, nu stăpâni. El se supune legilor, dar nu se supune decât lor. Tocmai datorită legilor el nu se supune decât lor. Toate îngrădirile ce se impun puterii magistraţilor de către republici nu urmăresc decât să-i împiedice de a se atinge de incinta sfântă a legilor, căci ei sunt slujitorii, nu stăpânii legilor şi trebuie să le păzească, nu să le încalce. Un popor este liber, orice formă ar avea guvernământul său, atunci când în cel care îl guvernează nu vede deloc omul, ci organul legii. Într-un cuvânt, soarta libertăţii este legată totdeauna de soarta legilor: ea domneşte sau piere odată cu ele
(Jean-Jacques Rousseau, Scrisori scrise de pe munte)