Transfigurat de lacrimi şi durere

Sfioasă astăzi pragul mi-ai trecut,
Eram nespus de dornic să te văd,
În faţa mea tu te-ai oprit zâmbind,
Eu te priveam şi nu-mi venea să cred.

Eşti tu, sfioasă, blândă şi tăcută,
Privirea ta atât e de duioasă
Şi glasu-ţi cald atât mă răscoleşte,
Nebănuită dragoste frumoasă.

Moale te-aşezi în scaunul pluşat
Şi mă priveşti cu ochii tăi senini,
Eu te admir de-a dreptul fermecat
Şi nu-mi pot reprima un lung suspin.

Pe chipul tău frumos şi zâmbitor
Se-ntrezăreşte o tristeţe vagă,
Iar lacrimile ochilor tăi blânzi
A sufletului taină o dezleagă.

Eşti tristă, draga mea, deşi n-o spui
Şi tresăriri spontane ale feţei,
Abandonând controlul volitiv,
Frâu liber dau secretelor vieţii.

Ce te-a-ntristat atât de dureros,
Că glasu-ţi blând nu poate să o spună
Ce suflet rău şi hâd şi veninos
A-ndurerat o fată-atât de bună?...

De-oi şti sau nu, sunt întristat şi eu
Nu pot să văd cum suferi în tăcere,
Nu pot să văd un chip atât de blând
Transfigurat de lacrimi şi durere.

Vorbeşti puţin şi rar, abia şoptit,
Cu vocea tremurând,cu glas uşor,
Îmi dai asigurări de-a ta iubire
Şi mi se umple inima de dor.

( Nicolae Vlad, Transfigurat de lacrimi şi durere)