Supremaţia dreptului

Nimic nu diferenţiază mai tranşant condiţiile dintr-o ţară liberă de cele dintr-o ţară aflată sub o guvernare arbitrară decât respectarea, în prima, a marilor principii cunoscute sub numele de supremaţia dreptului. Aceste principii, despuiate de orice detalii tehnice, ne spun că statul, în toate acţiunile lui, este limitat de reguli fixe şi anunţate în prealabil, reguli care fac posibilă prevederea, cu o bună doză de certitudine, a modului în care îşi va folosi puterile coercitive într-o împrejurare dată şi fac posibilă planificarea afacerilor individuale pe baza acestei cunoaşteri. Deşi acest ideal nu poate fi atins niciodată în mod desăvârşit. (...) se desprinde destul de limpede ideea centrală că posibilitatea lăsată organelor executive de a folosi în mod discreţionar puterea coercitivă trebuie să fie redusă cât mai mult. Orice lege restrânge libertatea individuală într-o anumită măsură, modificând mijloacele de care oamenii pot uza în urmărirea scopurilor lor, dar, în condiţiile supremaţiei dreptului, statul este împiedicat să zădărnicească eforturile individuale printr-o acţiune ad hoc! Fiind sigur că puterea statului nu va fi folosită în mod deliberat pentru a-i dejuca intenţiile, individul este liber să urmărească ţelurile şi dorinţele lui personale în cadrul regulilor cunoscute ale jocului.
(Friedrich Hayek, Drumul către servitute)