Cunoaşterea provine din experienţă sau se bazează pe raţiune?

Toate ideile vin pe calea senzaţiei sau a reflecţiei. Să presupunem, deci, că mintea este oarecum ca şi o coală albă de hârtie, pe care nu stă scris nimic, că e lipsită de orice idee; cum ajunge ea să fie înzestrată? (...) De unde are ea toate elementele raţiunii şi ale cunoaşterii? La aceasta eu răspund într-un cuvânt: din experienţă. Pe aceasta se sprijină cunoaşterea noastră şi din aceasta provine în cele din urmă ea însăşi.
Observaţia noastră, îndreptată fie spre obiectele exterioare sensibile, fie spre procesele lăuntrice ale minţii noastre, pe care le percepem şi asupra cărora reflectăm, este ceea ce procură intelectului toate elementele gândirii. Acestea două sunt izvoarele cunoaşterii, de unde se nasc ideile pe care le avem sau pe care le putem avea în chip natural.
(John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc)


Căci, în sfârşit, fie că suntem treji, fie că dormim, nu trebuie niciodată să ne lăsăm convinşi decât de evidenţa raţiunii noastre. Şi trebuie subliniat că spun: de raţiunea noastră şi nu de imaginaţia noastră sau de simţurile noastre. După cum, deşi vedem soarele foarte clar, nu trebuie să deducem de aici că el are mărimea pe care o vedem; şi ne putem închipui în mod foarte distinct un cap de leu aşezat pe trupul unei capre, fără a trebui să conchidem, din această pricină, că ar exista în lume o himeră; căci raţiunea nu ne spune că ceea ce vedem sau ne închipuim astfel este adevărat. Dar ea ne spune neapărat că toate ideile sau noţiunile noastre trebuie să aibă un temei de adevăr; căci nu ar fi cu putinţă ca Dumnezeu, care este în totul perfecţiune şi adevăr, să le fi pus în noi fără ca ele să fie adevărate.
(René Descartes, Discurs despre metodă)