Fiinţa este

Mai rămâne să aduc vorba despre calea ce zice că Fiinţa este. De-a lungul ei sunt semne în număr mare cum că, nenăscută fiind, aceasta e şi nepieritoare, întreagă, neclintită şi fără capăt. Nici nu era, nici nu va fi, de vreme ce e acum laolaltă, una şi neîntreruptă. Ce obârşie i-ai putea găsi? (...) Căci n-am să te las să spui, nici să gândeşti că s-a putut ivi din nefiinţă: nu se poate, într-adevăr, spune, nici gândi că ceea ce nu este este. Şi-apoi ce nevoie ar fi putut-o face — ivită din nimic — să se nască mai târziu ori mai devreme? Aşa că trebuie neapărat să credem că este întru totul ori că nu este.
(Parmenide, Despre natură)


Conceptul de fiinţă (...) implică fiinţarea. Nu poţi avea conceptul de fiinţă fără ca el să fie fiinţător. (...) Dintre toate înţelesurile sau conceptele gândirii, el e singurul care, de vreme ce este gândit, are fiinţă. Nu poţi spune ca la zeitate: dacă ar fi. Ci aşa este fiinţa, ca fiinţând. Felul ei de a fi gândită e de a fi realizată. Fiinţa însă nu este fără fiinţare. Dacă nu e fiinţătoare înseamnă că nu ai conceptul corect de fiinţă, că nu gândeşti aşa cum este. E ca şi cum ai gândi omul fără raţionalitate, sau zeitatea fără nemurire: nu le gândeşti pe acestea, în fapt. Deci: dacă n-ar fi, nu s-ar povesti — acesta este argumentul ontologic. De vreme ce se povesteşte, este. De vreme ce ai conceptul de fiinţă, ea este.
(Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă)