Absenţa responsabilităţii

Care poate fi singura noastră învăţătură? — Că nimeni nu îi dă omului calităţile sale, nici Dumnezeu, nici societatea, nici părinţii şi strămoşii săi, nici el însuşi. (...) Nimeni nu este responsabil că este constituit în acest sens sau acest mod, că există în aceste circumstanţe, în acest mediu ambiant, că există pur şi simplu. Fatalitatea fiinţei sale nu poate fi desprinsă de fatalitatea a tot ceea ce a fost şi va fi. El nu este consecinţa propriei sale intenţii, a unei voinţe, a unui scop, prin el nu se încearcă atingerea unui "ideal de om", sau a unui "ideal de fericire", sau a unui "ideal de moralitate" — este absurd a vrea să-i rostogoleşti fiinţa spre un scop oarecare. Noi am inventat conceptul de "scop": în realitate scopul lipseşte (...) Suntem necesari, suntem o parte din destin, suntem în întreg — nu există nimic care ar putea să judece, să măsoare, să compare, să condamne fiinţa noastră, căci asta ar însemna să judece, să măsoare, să compare, să condamne întregul. (...) Dar nu există nimic în afara întregului! — Că nimeni nu mai e făcut responsabil, că nu e permisă reducerea modurilor fiinţei la o causa prima, că lumea nu e o unitate, nici ca senzorium, nici ca "spirit", de-abia aceasta este marea eliberare, de-abia astfel a fost restabilită inocenţa devenirii.
(Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor)