Cum mi-am luat examenul la programare (partea a II-a)

!!! Dacă n-ai citit-o încă, îți recomand să citești și partea I, ca să se lege povestea!!!
La aceste cuvinte nu m-am mai gândit că și eu urmez să întru în examen și-o să am nevoie de carte, nu m-am mai gândit că fără carte nu m-aș fi descurcat. Ci pur și simplu, parcă din reflex, i-am întins cartea fetei și i-am spus profului c-o să aștept până când ea va ieși și-apoi o să mă examineze și pe mine. Au urmat reacții din partea colegilor: că de ce i-am dat cartea, că acuma tre' s-aștept ca prostu', că sunt prost și așa mai departe. Trec 20 de minute, mai trec 20, mai trec încă 10. De-acuma veni timpul să iasă fata și să intru și eu.


Erau oameni care au intrat după ea și deja ieșeau, dar ea nu mai termina dom'le. Într-un sfârșit mi-am pierdut răbdarea și-am luat o carte de la un coleg ce intrase tot după ea și am intrat și eu. Erau și locuri libere câte vrei de-acuma. Am tras un bilet c-o cerință pe care-am și citit-o până când m-am pus la un calculator. Suna urât de tot problema. N-aveam nici o idee cum s-o rezolv. Am început să răsfoiesc strident cartea până când am dat de-o problemă I-DEN-TI-CĂ, fix la fel, cuvințel cu cuvințel și, partea miraculoasă, cu rezolvarea la sfârșitul cărții. Rezolvarea se întindea pe vreo 3 pagini. Mi-am frecat palmele cu un rânjet de bucurie pe față și-am dat drumul la degete.

N-o fost o treabă chiar ușoară, multe caractere speciale de inserat, virgulițe, apostrofuri, tilduțe și așa mai departe. Mi-o luat mai puțin de jumate de oră să termin transcrierea. În timpul ăsta profesorul o tot ruga pe învolburată: „Hai Izabela! Timpul a expirat. Încearcă să închei”. Eu am ridicat mâna și m-am anunțat că am terminat. Vine profu' lângă mine se uită peste cod: „Domnule Dolhescu. Ai încercat tu să faci ceva aici... un 4 pe 5 eu îți dau” Imediat mi-am îndreptat privirea spre el și am început să râd forțat, să-i demonstrez că am înțeles că glumește.

Se mai uită el peste cod, îmi mai pune o întrebare două și apoi: „Uite ai fost de treabă și cu Izabela, îți dau un 7” La fel de bine ar fi putut să-mi dea 10, dar eu m-am bucurat că mi-am luat examenul, chiar cu notă frumușică și i-am mulțumit. Am ieșit rânjind și m-am pus s-o aștept pe Izabela ca să-mi dea cartea și poate să schimb o vorbă cu ea... să-i mulțumesc că mi-a dat ocazia s-o ajut cu un gest așa mărunt dar care mai apoi a fost răsplătit imediat cu un lucru mare. Datorită ei am fost atât de norocos. Dar nu e cu happy end... Izabela rămase ultima în sală și după insistențele profesorului a ieșit plângând.

A picat... și toată bucuria mea s-a transformat în tristețe. De supărare uita să-mi dea și cartea dacă n-aș fi strigat după ea. A scos cartea din geantă și mi-a dat-o. Tot ce ea mi-a spus a fost „Mulțumesc!” și tot ce eu i-am spus a fost „Îmi pare rău!”