Genul ăla de relaxare pe care numai o bicicletă ți-o oferă

De când am trecut în anul II de facultate, sportul în viața mea s-a „bucurat” de multă, multă neglijență. În anul I a mai fost cum a fost. Aveam și „sport” la facultate și în plus mai alergam seara uneori. Tot în anul I am învățat să înot. Sau mai bine spus am învățat să mă deplasez prin apă fără să mă înec. Important este că la acele cursuri de înot făceam destulă mișcare. Dar anul ăsta ceva s-a întâmplat cu mine: m-am înlenevit grav.

În afară de câteva momente de motivație în care am încercat prin cameră niște exerciții calistenice și mersul pe jos până la facultate și serviciu, altă mișcare n-am mai făcut. Îmi place tare mult să merg pe jos, mai ales când e vreme bună. Însă oricât mi-ar plăcea să merg pe jos, tot mai mult îmi place pe două roți. De mic copil mi-a plăcut bicicleta. Drept dovadă este faptul că singur m-am învățat să merg. Și nici măcar nu pe bicicleta mea, ci pe a a unui vecin de treabă care mi-o dădea de fiecare dată când îl rugam: „Îmi dai o leacă bicicleta s-o plimb?”


Și tot plimbând-o așa, a început și ea să mă plimbe pe mine. Cum am învățat să merg pe bicicletă? Am început să pun piciorul drept pe pedala stângă și să-mi sprijin șoldul în șa, iar cu piciorul stâng îmi tot făceam vânt până când mi-am găsit echilibrul. Al doilea pas a fost să mă încalec pe bicicletă și ultimul pas – să-i dau pedale. Părinții de bucurie mi-au cumpărat o bicicletă nouă. Una două mă deplasam până la magazin, farmacie, școală etc.

Ieri am vrut să retrăiesc acele momente din copilărie când aproape oriunde mergeam, mergeam pe bicicletă. Singura mea problemă este că nu am, deși a trecut ceva vreme de când am spus că îmi doresc una. Pur și simplu n-am mai apucat, din punct de vedere financiar. Însă grație programului Studentobike, ieri am reușit să mă bucur de acel gen de relaxare pe care numai mersul pe bicicletă ți-o poate oferi. Am fost în Hașdeu de unde am încălecat pe-o șa și-am făcut traseul ăsta așa:


Sunt vreo 8 Km, nu este cine știe ce lungime, însă este exact ceea ce are nevoie un om ca să-și mai descrețească puțin fruntea. Pentru că piste de bicicletă și pentru că permis de conducere în buzunar, n-am ezitat să mă bag printre mașini ca și cum aș fi fost și eu una dintre ele. Am făcut parte din trafic. Am respectat regulile de circulație, am semnalizat cu brațele și, spre surprinderea mea, nici un șofer nu m-a claxonat. Toți m-au lăsat să fac stânga când am avut nevoie, m-au lăsat să-mi schimb banda, să ies din sensul giratoriu și așa mai departe. Faith in humanity: restored.

În următoarea perioadă vreau să-mi fac rost de propria bicicletă. Până atunci aș vrea să mă mai plimb puțin prin Cluj cu Studentobike. Vrea cineva zilele astea să mă însoțească?