Ce drepturi avem dacă vrem să studiem în străinătate

Pe blogurile de dezvoltare personală sau în cărțile motivaționale, tot mai răsunător, strigătul cuvintelor „fă mișcare!” ne duce imediat cu gândul la alergat, sală, bicicletă, înot sau orice altfel de sport despre care nici măcar nu știm dacă ni se potrivește sau nu. Dezvoltarea personală se face cunoscând noi oameni, noi locuri, noi țări, ci nu citind bestselleruri ce-ți umflă ego-ul. „Fă mișcare!” mai înseamnă și deplasare și mobilitate, iar aici mă refer la mobilitatea în scop educațional, la studiul în străinătate.


Ca cetățeni europeni, avem libertatea de a merge și de a locui oriunde în Uniunea Europeană și, mai ales, de a fi tratați la fel ca ceilalți cetățeni de acolo. În ultima vreme, drepturile studenților europeni s-au extins progresiv, multe dintre decizii fiind luate chiar recent, aș spune. Ca studenți, pentru că nu ne cunoaștem destul de bine drepturile, am putea să întâmpinăm dificultăți de la cererea de admitere până la folosirea calificărilor obținute.

În primă fază, trebuie să știm faptul că dacă vrem să locuim mai mult de trei luni într-o altă țară din UE avem nevoie de mai mut decât un buletin sau un pașaport. Trebuie să fim înscriși la un curs de studii într-o instituție de învățământ acreditată, să avem o asigurare de sănătate și să nu devenim o povară nejustificată pentru sistemul de asistență socială. În plus, după cinci ani de reședință continuă primim dreptul de a locui acolo permanent și de a fi tratați întocmai ca studenții localnici.

Criteriile de admitere la o universitate din străinătate diferă puțin de cele din România. În general, avem nevoie de un CV, un eseu personal, ceva scrisori de recomandare, situația academică din liceu sau facultate și dovada unui test de limbă care să demonstreze că suntem în stare să ne încheiem cursul. Iar dacă avem impresia că numai olimpicii pot fi admiși la studii în străinătate, aflăm că la majoritatea facultăților putem intra și dacă avem o medie de peste 8.50 sau, hai, peste 8.

Taxele de studiu, bursele sau împrumuturile ar trebui să fie aceleași pentru noi ca și pentru studenții de acolo. În țările nordice (Danemarca, Finlanda, Norvegia), învățământul la nivel de licență și master este gratuit. În Olanda și Marea Britanie avem acces la un împrumut guvernamental care ne acoperă în întregime sau parțial taxele de studiu.

Reducerile pentru mijloacele de transport în comun și accesul la cazare oferită exclusiv studenților nu ne pot fi refuzate pe motiv că nu suntem cetățeni în țara respectivă sau că nu avem reședință permanentă.

Dacă am fost harnici și ne-am întemeiat deja o familie în țară de care nu ne putem dezlipi, mai aflăm că soțul/soția și copiii de până la 21 de ani pot sta cu noi pe toată durata studiilor.

Când ne întoarcem în România (dacă ne mai întoarcem), o să dorim recunoașterea calificărilor obținute în străinătate. Trebuie să luăm în calcul că din cauza varietății sistemelor educaționale, uneori se pot întâmpina probleme și aici. De aceea încă de prin 2005, universitățile sunt încurajate să atașeze la diplome un document care oferă o descriere într-o limbă europeană de largă circulație a conținutului și a nivelului de studiu.


Am lăsat la sfârșit să vă spun cu ce ocazie am scris articolul ăsta. Este vorba despre o tabără de jurnalism organizată pe „plaiurile lirice ale Ipoteștiului”, cum ar spune colegu' Gabi. Tabără la care îmi voi face și eu simțită prezența pe 26 iulie. Profit de ocazia asta și transmit mulțumiri Primăriei Botoșani și Reprezentanţei Comisiei Europene în România.

Aa, să nu uit să vă spun că articolul ăsta s-ar putea să apară într-o revistă publicată de cei de la Centrul Europe Direct Botoșani. Cu puțin noroc.