Carmen sau când opera iese în stradă

Până aseară n-am mai fost vreodată la operă. M-am îmbrăcat frumos și cu puțină îndoială, cu emoție și curiozitate cât încape, am ieșit din cameră și-am luat-o la pas către Piața Unirii. Către Carmen. Am coborât din Zorilor prin Cimitirul Central. Îmi place să merg vara prin cimitir pentru că e liniște, sunt mulți copaci și miroase a flori. În mai puțin de jumătate de oră eram în piață. Toate drumurile din zonă blocate, deja atmosfera de sărbătoare se cuibărise în inima inimii Transilvaniei.

Opt fără douăzeci și cinci, razele soarelui își puteau face cu ușurință loc printre norii străvezii. „De-ar sta așa până la unșpe jumate” mi-am spus și-am pornit în căutarea unui loc cât mai în față cu putință. Fix prin fața scenei, am traversat o conglomerație de locuri rezervate, apoi am ajuns mai către dreapta. N-a durat mult și mi-am găsit un loc potrivit lângă două fete foarte de treabă.

Pe la vreo opt și-un pic, într-o ploaie de aplauze, a urcat pe scenă dirijorul orchestrei și apoi a făcut semn acesteia să-i dea drumu', cum s-ar spune în stradă :D. La auzul preludiului am început deja să dau din coadă de bucurie, ca un cățel din ăla inocent. Melodia, pe care sunt sigur că ați mai auzit-o și voi de multe ori, este atât de ritmată, de vie, de faină. Dați play mai jos, dacă nu mă credeți pe cuvânt.


Deja în atmosferă se instalase un amalgam de emoții pozitive. Piața Unirii era arhiplină cu oameni entuziaști, de la copii până la bunici. Toți nerăbdători să audă, să vadă, să simtă ceea ce se întâmplă acolo. La început, am încercat să țin pasul cu firul poveștii, dar vizibilitatea nu-mi era prea bună așa că m-am lăsat pur și simplu furat de muzică, de sunetele divine produse de orchestră sub bagheta dirijorului și de cântecele vocilor puternice ale interpreţilor, ale actorilor-cântăreți, dacă-mi permiteți.


Mi se usca gura de-atâta uimire, de-atâta mirare. Cum poate să fie real ceva atât de frumos? Chiar aici? Chiar sub nasul nostru! Unde-am umblat atâta vreme? Credeam că am ajuns într-o altă dimensiune a spațiului și a timpului. Dar mă agățam cu privirea de clădirile din jur, de Biserica Sf. Mihail, de Hotelul Continental, și-mi dădeam seamă că sunt prezent aici și acum. Că tot ce se întâmplă este aievea: toate acele ființe de pe scenă, supranaturale, aș spune, acea orchestră pe care doar o auzeam (și altceva nici că-mi doream) sau îi zăream arcușurile în mișcare, toată acea mulțime de oameni cu bun simț.


Aș vrea să transmit mai mult, dar mă tem că am un vocabular prea sărăcăcios ca să pot exprima cu acuratețe experiența prin care am trecut aseară. Dacă n-ați apucat să mergeți, cu prima ocazia care se va ivi, mergeți și vă bucurați! Nu șovăiți! Eu mă opresc aici cu mica mea postare. Prea mică pentru cât de mare a fost intensitatea și complexitatea trăirilor de aseară.


Închei prin a mulțumi și a felicita Opera Națională Română din Cluj-Napoca pentru minunea pe care au săvârșit-o aseară în centrul orașului. Minune la care am putut fi cu toții părtași gratuit. Ați câștigat un spectator fidel. ;)


Și nu în cele din urmă, mai simt nevoia să mulțumesc Providenței pentru că n-a plouat. A fost atât de frumos încât a venit și vremea bună. Mulțumim pentru participare! :)



Sursă muzică: Wikipedia
Sursă foto: Nicu Cherciu