Nevoia de a scrie într-un jurnal

Într-un timp aveam un fișier Word pe care l-am botezat „Conversații cu mine însumi”. Scriam acolo de fiecare dată când eram mâhnit sau nemulțumit de mine. I-am pus o parolă pe care am uitat-o într-o perioadă de absență când n-am mai trecut prin acele stări de tristețe. Apoi, peste o vreme, mi-am reinstalat sistemul de operare și cuvintele adresate mie s-au pierdut. De atunci n-am mai vorbit cu mine. În scris, mă refer.

De ceva timp mă întreb oare cum ar fi să scriu într-un jurnal fizic? Să te așezi în fiecare seară la o măsuță, să iei un pix cu gel sau un stilou în mână și să-ți începi a-ți așterne gândurile, frustrările, dojenelile, făgăduințele, sentimentele. Dar de ce zic în fiecare seară? Așa ți-ai crea oarecum un fel de rutină, iar ție nu-ți place rutina. Să scrii pur și simplu din nevoia de curățare.

Să scrii cu emoție! Și nu doar în momentele când ești mai supărat, ci și atunci când trăiești o bucurie mai deosebită sau mai măruntă. Printre acele rânduri țâșnite din tine să te regăsești pe tine, să fii tu adevărat. Tu gol, Tu fără măști, fără tertipuri, fără ascunzișuri. Nevoia de a scrie într-un jurnal este nevoia de a fi tu însuți pe deplin, de a fi ascultat de cineva și de a vorbi cuiva cu deplină sinceritate. Or, cine poate fi în mai mare măsură să facă asta dacă nu chiar ființa ta?

Jurnalul este o portiță către tine, o scară pe care te cobori înlăuntrul tău precum într-o peșteră. Te ghemuiești acolo într-un colț mai întunecos și apoi îți tragi sufletul, te ridici în picioare și te iei la harță cu diavolii dinlăuntrul tău, ca mai apoi, văzând că așa nu se poate, să cauți cu vorba bună să ajungi la un consens cu ei, cu dracii pe care tu cu mâna ta i-ai crescut de mici. Le-ai oferit condiții favorabile să crească.

Spre sfârșitul paginii, mai zăbovești un pic, mai reflectezi. Tragi draperiile și încerci să radiezi tot acel spațiu imens, infinit, cu lumina pe care o iei de afară, din viața ta de zi cu zi.

Catharsis by Kristine Harper