Am avut o tentativă să nu merg acasă de Crăciun

„Cât de trist poate fi să stai singur în Cluj și să lucrezi la cinema în timp ce alții ciocnesc la greu ouă roșii cu neamurile?”, m-am întrebat. Destul de trist, am aflat. Cum așa? Păi am trăit asta pe propria mea piele. Dintr-o oarecare încăpățânare, m-am hotărât să nu merg acasă de Paști anul ăsta. Așa mi s-a năzărit mie la vremea aceea. Alții își doresc să fie acasă cu familia de sărbători și nu pot să ajungă din tot felul de motive și eu pot, dar îmi trebuie să experimentez. Să văd cum e, vezi Doamne!

E ca dracu, vă spun sincer. Nici n-am mai putut să merg nicăieri. Sa merg la biserică ca-n alți ani, să cânt Prohodul, Hristos a înviat și alte cele? Niet! Dacă nu ești acasă, în satul natal, cu familia, parcă n-are nici un farmec

Singurul loc în care am putut să mă duc a fost în pădure. M-am dus de unu' singur, cu bicicleta, în pădurea Hoia sau Baciu, nu știu exact care-i una și care-i alta. Și-am recitat pe-acolo poezii din Lucian Blaga. În gând, bineînțeles, că n-aveam chef să mă audă toți cocalarii veniți pe la grătare. Țin minte că atunci am învățat pe de rost Sufletul Satului. Dacă ieșim la o bere, v-o recit.

Și partea amuzantă știți care e? Că acuma cu febra asta a sărbătorilor de iarnă, eu fredonez „În mormânt viață/Pus ai fost, Hristoase” în loc de colinde. M-am dereglat rău de tot. Ironic este că încă și în prezent mă împingea sărpili șiel din iad să nu mă duc acasă nici de Crăciun. Cică, ca să fie tacâmul complet pe 2015. Copilării!

Lăsați prostiile și mergeți acasă de sărbătorile de iarnă! Mai ales dacă aveți posibilitatea. Ăsta ca un sfat venit din exterior pentru mine și pentru alți rătăciți ca mine. Hai să nu ne privăm și de aceste prilejuri de bucurie care ne-au mai rămas în viață!

Și o ilustrație parcă amuzantă:

pe care am găsit-o aici