Magia serilor de vară

Serile târzii de vară au ceva magic. Te îndeamnă la viață. Dacă serile de iarnă sunt triste și lungi, serile de vară apar pe neașteptate. Ziua, deși grea, călduroasă este înfrântă în cele din urmă de seara răcoroasă. În aer încep să plutească tot felul de miresme. Flori de tei, iasomie, trandafirași sălbatici. Iar toate acestea se scaldă într-o simfonie perfectă, firească. Sunetul greierilor, lătratul sporadic al câinilor sau voci omenești pline de viață.

În unele seri se întâmplă să plouă și atunci praful de peste zi este strâns și redat într-un miros foarte plăcut. Ploile de vară sunt fermecătoare, sunt ca un duș rece, menite nu să ne stârnească vreo răceală, ci se ne spele, să ne curețe de obrăzniciile de peste zi. Dovadă că suntem cuminți e faptul că nu plouă în fiecare seară.

Vara, sufletul oamenilor se deschide, înflorește la fel cum fac și plantele. Apare o nevoie de a povesti celuilalt despre viața ta, dar și de a asculta în același timp. Nivelul ipocriziei este mai redus în zilele de vară. Iar seara este zero. Căci atunci, în oboseala acumulată de peste zi, îți deschizi inima. Iar mintea parcă îți merge mai bine. Spui lucruri, aparent lipsite de sens, dar mult mai înțelepte decât cele mai raționale momente ale tale. Ești mai bun, judeci mai puțin. Ego-ul ți-e mai redus, ceea ce este mai bine.

Îți amintești de vremea când erai copil. În copilărie poate erai cea mai autentică versiune a ta. Iar acum, în serile acestea de vară, ești ceva asemănător cu acea versiune. Nu-ți mai este teamă că vei fi judecat. Te deschizi pur și simplu. Ești tu, nepresat de timp și de impresii. Și nici supus propriilor asprimi cu care te-ai obișnuit în ultimul timp. Acum retrăiești momentele acelea din copilărie când, seara târziu, ultimul lucru pe care ți l-ai fi imaginat posibil ar fi fost să dormi. Alergai desculț prin grădină, te uitai la fascinanta Cale Lactee minute în șir, joaca te cucerea. Erai imun, fără voia ta, la strigătul mamei care te chema la culcare.

Frica de întuneric nu mai exista vara. În sfârșit, mintea ta, mai limpede acum, și-a dat seama că noaptea e ca ziua doar că nu este lumină. Toate rămân la locul lor. Întunericul nu este o prezență, ci o absență. Însă nu o absență completă. Luna și stelele dau lumină suficientă încât să explorezi grădina, fără să calci strâmb, fără să strivești ceva în jocul tău.

Ți-ai fi dorit ca seara să nu se mai termine, dar încet simți cum te fură somnul, te răpește din vraja aceea atât de bogată, atât de autentică și de sinceră. Așa cum seara reușise să înfrângă ziua înăbușitoare, somnul reușește să te învingă acum pe tine. Răpus, te speli pe picioare și te retragi în pat. Adormi repede, visezi că zbori, iar dimineața unei noi zile te prinde dormind. Trupește. Pentru că sufletul îți răsare odată cu soarele.