Domnia legii

|
Supremaţia dreptului, în sensul domniei legii formale, al absenţei de privilegii legale acordate anumitor oameni desemnaţi expres de către autorităţi, este cea care garantează acea egalitate în faţa legii care reprezintă opusul guvernării arbitrare. Un rezultat necesar, şi doar aparent paradoxal, al acestei situaţii este acela că egalitatea formală în faţa legii se află în conflict, iar în fapt este incompatibilă cu orice activitate statală care urmăreşte în mod deliberat nivelarea materială sau de fond între diverşi oameni şi că orice politică vizând un ideal concret de dreptate în distribuţie trebuie să ducă la distrugerea supremaţiei dreptului. Ca să obţii acelaşi rezultat în cazul unor oameni diferiţi, este necesar să-i tratezi în mod diferit. A le da unor indivizi diferiţi aceleaşi posibilităţi obiective nu e totuna cu a le acorda aceeaşi şansă subiectivă. (...)

Blogosfera are o revistă la început de drum

|
"O revistă, uneori numită și „magazin” (după cuvântul englez magazine), este o publicație imprimată sau virtuală cu periodicitate regulată care conține o varietate de articole, fiind adesea ilustrată și având un număr variabil de pagini pare. (...) În comparație cu ziarele, revistele cuprind articole, studii, dări de seamă, note din domenii variate sau dintr-o anumită specialitate, și sunt mai puțin axate pe știri privind evenimente de actualitate." (Sursa: Wikipedia)
Blogger Magazin

În nebunia dragostei aprinse

|
nebunia dragostei aprinse
Sursa foto: SanduIonut.ro
Pe cât de mult doream să te revăd
Să te îmbrăţişez şi să-ţi vorbesc,
Pe-atât de mult durerea mă cuprinde
Când văd că tot mai rar te întâlnesc.

Adaugă un badge cu profilul Google+ pe blog

|
Cu vreo câteva luni de zile în urmă am scris despre Google Plus Widget, un plugin ce ne ajută să ne afişăm profilul Google+ pe blog. Zilele astea am constatat că widget-ul refuza să apară, chiar şi după nenumărate reîncărcări de pagină. Am accesat widgetsplus.com şi pagina web nu funcţiona temporar. În concluzie nici scriptul widget-ului nu era disponibil fiind găzduit de către site-ul lor.

Dreptatea şi meritul

|
Se va motiva poate că puterea politică trebuie să se împartă în mod neegal, potrivit superiorităţii meritelor, chiar dacă toate celelalte calităţi ar fi egale şi chiar dacă cetăţenii ar fi cu totul asemănători, şi că drepturile şi consideraţia trebuie să fie diferite, când indivizii se deosebesc. (...) Dacă s-ar împărţi flaute unor artişti egali între ei, ca unora ce se îndeletnicesc toţi cu aceeaşi artă, nu li se vor da cele mai bune instrumente celor mai nobili, pentru că nobleţea nu-i face destoinici a cânta la flaut; ci va trebui să se dea instrumentul cel mai desăvârşit artistului care va şti să se servească bine de el. (...) Pe lângă acestea, deoarece egalitatea şi neegalitatea completă sunt nedrepte între indivizi care nu sunt egali ori neegali decât într-o singură privinţă, toate constituţiile în care egalitatea şi neegalitatea sunt întemeiate pe baze de felul acesta, sunt în mod necesar corupte.
(Aristotel, Politica)

Dreptatea şi prietenia

|
Fiecărei forme de guvernământ îi corespunde, evident, o formă de prietenie, în aceeaşi măsură în care îi corespunde şi o formă de justiţie. (...) În regimurile tiranice, prietenia şi dreptatea ocupă un loc neînsemnat, pe când în democraţie importanţa lor este maximă pentru că acolo unde cetăţenii sunt egali şi interesele comune sunt numereoase.
(Aristotel, Etica nicomahică)

Dreptatea, virtute perfectă

|
Dreptatea este o virtute perfectă, nu în sens absolut, ci în raport cu altceva. Şi de aceea ea este privită în general ca o suverană a virtuţilor. (...) De aici şi proverbul: "Dreptatea concentrează în ea întreaga virtute". Dreptatea este o virtute absolut desăvârşită pentru că exercitarea ei este cea a unei virtuţi perfecte; şi este perfectă pentru că cel ce o posedă poate face uz de virtutea sa şi în favoarea altora, nu numai pentru sine. Căci mulţi pot practica virtutea în chestiuni personale, dar sunt incapabili s-o facă în cele privitoare la alţii. De aceea trebuie să fim de acord cu Bias când spune că "exercitarea puterii dezvăluie omul", căci cel învestit cu putere se află în raporturi cu alţii şi prin aceasta intră în comunitate cu ei. Din acest motiv, dreptatea este singura dintre virtuţi ce pare a fi un bine pentru altul, manifestându-se în favoarea altuia; aceasta îndeplineşte ceea ce este în favoarea altuia, fie că este vorba de un om cu autoritate publică, fie de un simplu membru al societăţii.
(Aristotel, Etica nicomahică)

Virtutea dreptăţii (punctul de vedere combătut de Platon)

|
Glaucon: Aşadar, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia. (...) Însă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amandoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte. Aşa fiind, aceasta este o bună dovadă că nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic. Astfel neexistând un bine propriu al (dreptăţii), oricând şi oriunde omul se gândeşte că e în stare să săvârşească nedreptăţi, le face. Căci toată lumea crede în sinea ei că e mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea, şi bine gândeşte. Iar dacă cineva, stăpân pe asemena puteri, nu va voi să făptuiască nedreptăţi şi nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi socotit de către cei ce îl vor cunoaşte cel mai nenorocit şi mai neghiob. Desigur, ei îl vor lăuda unii faţă de ceilalţi, amagindu-se reciproc, de frică să nu păţească vreo nedreptate.
(Platon, Republica)

Temeiul şi scopul dreptăţii (punctul de vedere al sofiştilor)

|
Callicles: Făcătorii legii sunt, după credinţa mea, tocmai oamenii slabi, cei mulţi. Pentru sine şi în vederea intereselor proprii îşi întocmesc ei legile şi-şi orânduiesc răsplăţile: laude şi dojeni. Spre a înfricoşa pe oamenii care sunt mai puternici şi în măsură să aibă mai mult decât dânşii: iată de ce spun că râvna pentru îmbogăţire este lucru ruşinos şi nedrept. (...) Aceasta-i pricina că în legi se tratează ca nedreaptă şi imorală orice străduinţă de agonisire care întrece măsura obişnuită a gloatelor, de ce-i zice nedreptăţire. Cât priveşte natura, ea învedereză - cred - de la sine că-i dreptul celui mai destoinic să aibă mai mult decât nevolnicul, a celui mai puternic mai mult ca bicisnicul. Ea arată că aşa-i pretutindeni: la celelalte vieţuitoare la fel ca şi la oameni, în toate statele şi familiile acestora. Aşa e, după ei, însăşi temelia dreptului: superiorul să cârmuiască pe inferior, el să capete mai mult. (...)

Libertatea şi limitarea autorităţii

|
Care sunt deci limitele legitime ale suveranităţii individului asupra lui însuşi? Unde începe autoritatea societăţii? Cât anume din viaţa omului trebuie lăsat în seama individualităţii şi cât în seama societăţii? Atât individualitatea, cât şi societatea vor primi partea potrivită, cu condiţia ca fiecare să se rezume la ceea ce o priveşte mai mult pe ea. Individualităţii trebuie să-i aparţină acea parte din viaţă care intereseaza în principal individul; societăţii partea care intereseaza în principal societatea. (...)

Libertatea şi autoritatea legii

|
Când fiecare face ce-i place, se face adesea ceea ce nu place altora. Aceasta nu înseamnă libertate. Libertate înseamnă mai puţin a face ce vrem, cât a nu fi supuşi altuia; ea înseamnă, totodată, a nu supune voinţa altuia voinţei noastre. Nici un om care este stăpân nu poate fi liber. (...) Nu există libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva este deasupra legilor; nici chiar în starea de natură omul nu este liber decât datorită legii naturale, care porunceşte tuturor. Un popor liber se supune, dar nu ca o slugă; el are conducători, nu stăpâni. El se supune legilor, dar nu se supune decât lor. Tocmai datorită legilor el nu se supune decât lor. Toate îngrădirile ce se impun puterii magistraţilor de către republici nu urmăresc decât să-i împiedice de a se atinge de incinta sfântă a legilor, căci ei sunt slujitorii, nu stăpânii legilor şi trebuie să le păzească, nu să le încalce. Un popor este liber, orice formă ar avea guvernământul său, atunci când în cel care îl guvernează nu vede deloc omul, ci organul legii. Într-un cuvânt, soarta libertăţii este legată totdeauna de soarta legilor: ea domneşte sau piere odată cu ele
(Jean-Jacques Rousseau, Scrisori scrise de pe munte)

Dreptul la libertate

|
(...) Nimeni nu poate dori să mă aibă sub puterea sa absolută decât dacă mă obligă prin forţă, ceea ce este împotriva dreptului meu la libertate, adică mă face sclav. A fi liber faţă de o asemenea forţă este singura protecţie a conservării mele, iar raţiunea îmi porunceşte să-l privesc ca pe un duşman al acesteia pe cel care vrea să mă lipsească de libertate, care este pavăza conservării. Astfel cel ce încearcă să mă robească întră într-o stare de război cu mine. Trebuie să presupunem că acela care în starea naturală i-ar lipsi pe ceilalţi de libertate proprie tuturor are ca scop de a-i lipsi şi de toate celelalte, libertatea fiind fundamentul acestora. (...) Dar dacă, printr-o eroare ce poate interveni în cursul obişnuit al naturii, cineva nu atinge acel nivel al raţiunii la care este capabil să conoască legea şi să trăiască astfel în limitele ei, el nu va putea să fie liber şi nu va fi lăsat la dispoziţia propriei voinţe (...), rămânând în continuare supus educaţiei şi cârmuirii celorlalţi.
(John Locke, Al doilea tratat despe cârmuire)

Eroarea liberului arbitru

|
Astăzi nu mai avem milă faţă de ideea "liberului arbitru": ştim prea bine ce înseamnă - este cea mai dubioasă dintre şmecheriile teologilor, având drept scop ca omenirea să devină "responsabilă" în înţelesul dorit de ei, adică să devină dependentă de ei. (...) Dau aici numai psihologia "tragerii la răspundere". Pretutindeni unde sunt căutate responsabilităţi, cel care caută este de obicei instinctul voinţei de a pedepsi şi judeca. (...) doctrina voinţei a fost inventată în principal în scopul pedepsirii, adică cu intenţia de a găsi vinovaţi. Toată vechea psihologie, psihologia voinţei, are ca premisă faptul că inventatorii ei, preoţii din fruntea vechilor comunităţi, voiau să-şi creeze dreptul de a pedepsi - sau să creeze acest drept pentru Dumnezeu. (...) Oamenii erau consideraţi "liberi" pentru a putea fi judecaţi şi pedepsiţi - pentru a putea fi făcuţi vinovaţi: prin urmare, orice acţiune trebuia socotită ca fiind deliberată, originea oricărei acţiuni trebuia găsită în conştiinţă. (...) Astăzi, când am păşit în direcţia opusă, când (...) în special noi, imoraliştii, încercăm din toate puterile să eliminăm din lume noţiunile de vină şi pedeapsă. (...) Nu există în ochii noştri adversari mai înverşunaţi decât teologii, care continuă, prin ideea de "oridine morală a lumii", să contamineze cu "pedeapsă" şi "vină" inocenţa devenirii. Creştinismul e o metafizică a călăului.
(Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor)

Liberul arbitru şi acţiunea corectă

|
Consider că este necesar ca mintea să fie mai puternică decât patima, pentru însuşi faptul că, în mod normal şi corect, ea are puterea asupra patimii. (...) Căci deocamdată, indiferent care este acea natură, căreia i se îngăduie să fie superioară unui spirit întărit prin virtute, noi putem şti că ea nu poate să constrângă spiritul să slujească patimii (...) aşa cum am demonstrat-o, rămâne clar că niciun alt lucru n-ar putea să transforme spiritul într-un asociat al poftei decât fie din propria voinţă, fie din libertatea sa de decizie. (...) Căci dacă omul este o valoare în sine şi nu este în măsură să acţioneze corect decât atunci când vrea, este necesar ca el să aibă voinţă liberă, fără de care n-ar putea să acţioneze în mod corect. Fiindcă, de fapt, nu trebuie să se creadă că Dumnezeu i-a dat-o doar ca prin ea să comită răul. Este, aşadar suficient pentru motivul invocat de ce omul nu poate să trăiască în mod corect.
(Sf. Augustin, Despre liberul arbitru)

Încarcă screenshot-uri pe net direct din memoria clipboard

|
Un screenshot face cât o mie de cuvinte. De multe ori avem nevoie să capturăm rapid o imagine cu ecranul computer-ului nostru, să o încărcăm pe net apoi să distribuim link-ul unei persoane sau unui grup de persoane. Cum facem asta?

Lasă iubirea să triumfe

|
Sunt sufocat de aşteptare
Şi nerăbdarea-mi dă târcoale
De când sunt prins fără scăpare
În mrejele iubirii tale.

Plăcut mă-mbie al tău zâmbet
Şi ochii tăi mă ard de dor,
Şi simt în toată-a mea fiinţă
Căldura din privirea lor.

Ce este libertatea?

|
Eu numesc liber un lucru care există şi lucrează numai din necesitatea naturii sale, iar constrâns acela care e determinat de altul să existe şi să lucreze într-un fel anumit şi determinat
(Baruch Spinoza, Scrisoarea nr. 58 către G.H. Schuller)

Libertatea înseamnă mai puţin a face ce vrem, cât a nu fi supuşi altuia; ea înseamnă, totodată, a nu supune voinţa altuia voinţei noastre. Niciun om care este stăpân nu poate fi liber.
(Jean-Jacques Rousseau, Scrisori scrise de pe munte)

Imperativul categoric

|
Reprezentarea unui principiu obiectiv, întrucât e constrângător pentru voinţă, se numeşte o poruncă (a raţiunii), şi formula poruncii se numeşte imperativ. (...) Toate imperativele poruncesc sau ipotetic sau categoric. Cele dintâi exprimă necesitatea practică a unei acţiuni posibile considerată ca mijloc pentru a ajunge la altceva pe care-l vrem (sau totuşi e posibil ca să-l vrem). Imperativul categoric ar fi acela care ar exprima o acţiune ca obiectiv necesară în sine, independent de orice alt scop. (...)

Principiul celei mai mari fericiri

|
Poziţia care acceptă ca fundament al moralei utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri susţine că acţiunile sunt juste în măsura în care tind să promoveze fericirea şi injuste în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Prin "fericire" se înţelege plăcerea sau absenţa suferinţei; prin nefericire durerea şi privarea de plăcere. (...) O astfel de teorie a vieţii provoacă multor minţi (...) o repulsie de neînvins. A preusupune că viaţa nu are (...) un scop mai înalt decât plăcerea, nici un obiect mai bun şi nobil pentru dorinţă şi efort, este după ei absolult josnic şi înjositor: o doctrină demnă doar pentru porci. (...)
Potrivit Principiului celei mai mari fericiri (...) scopul suprem cu referire la care şi pentru care sunt dezirabile toate celelalte lucruri (fie că ne gândim la binele nostru, fie la cel al altor oameni) este o existenţă ferită pe cât posibil de durere şi cât mai bogată posibil în plăceri atât în pirvinţa calităţii, cât şi a cantităţii.
(John Stuart Mill, Utilitarismul)

Plăcerea este un bun înnăscut

|
Deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute, de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi, ci adesea renunţăm la multe plăceri, când din ele decurge o neplăcere mai mare pentru noi. Şi de multe ori considerăm multe suferinţe preferabile plăcerilor dacă suportarea timp îndelungat a unor chinuri ne aduce, ca urmare, o plăcere mai mare. De aceea, deşi toate plăcerile ne sunt, în mod firesc, un bun apropiat, totuşi, prin natură nu orice suferinţă trebuie totdeauna evitată. (...) Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii, nu înţelegem plăcerlie vicioşilor sau plăcerile ce constau în desfătări senzuale (...), ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii face o viaţă plăcută, ci judecata sobră, căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri ca şi alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire pe suflet. Dintre toate acestea, primul şi cel mai mare bun este înţelepciunea. (...)
(Epicur, Scrisoare către Menoiceus)

Fericirea şi credinţa

|
Când te caut pe tine, Dumnezeul meu, eu caut viaţa fericită. Dacă trebuie să spun cum voi căuta viaţa fericită, îmi pun următoarele întrebări. Să o caut oare prin reamintire, ca şi cum aş fi uitat-o, dar încă mai ţin minte că am uitat-o? Sau să o caut prin dorinţa de a o cunoaşte, ca şi cum ar fi ceva necunoscut pentru mine? (...)

Abia dacă auzim numele fericire şi îndată recunoaştem cu toţii că pe ea o râvnim; nu ne încântă doar sonoritatea cuvântului. (...) Căci există o bucurie care nu este dată celor fără evlavie, ci doar acelora care te slujesc de bunăvoie, iar această bucurie eşti tu însuţi. Şi aceasta este adevărata fericire a vieţii, să ne bucurăm întru tine, pentru tine, şi din cauza ta; aceasta este fericirea adevărată şi nu există altă fericire.
(Sf. Augustin, Confesiuni)

Transfigurat de lacrimi şi durere

|
Sfioasă astăzi pragul mi-ai trecut,
Eram nespus de dornic să te văd,
În faţa mea tu te-ai oprit zâmbind,
Eu te priveam şi nu-mi venea să cred.

Eşti tu, sfioasă, blândă şi tăcută,
Privirea ta atât e de duioasă
Şi glasu-ţi cald atât mă răscoleşte,
Nebănuită dragoste frumoasă.