Ştiinţă, neştiinţă şi opinie

|
Ştiinţa are ca obiect ceea-ce-este, adică a cunoaşte ceea-ce-este în felul în care este? (...) Opinia, spuneam, are ca obiect opinarea? (...) Oare ea cunoaşte acelaşi lucru ca ştiinţa? Sau e cu neputinţă? (...) Dar este oare opinabilul ceea-ce-nu-este? (...) Însă ceea-ce-nu-este ar trebuie, pe drept, numit nu "ceva", ci "nimic". (...) Necunoaşterea, deci, o vom raporta la ceea-ce-nu-este în chip necesar, iar la ceea-ce-este vom raporta cunoaşterea? (...) Atunci nici ceea-ce-este, nici ceea-ce-nu-este nu sunt opinabile? (...)

Societatea închisă şi societatea deschisă

|
În cele ce urmează, societatea magică, tribală sau colectivistă va fi numită societate închisă, iar scoietatea în care indivizii se confruntă cu decizii personale societate deschisă. O societate închisă în sensul deplin al cuvântului poate fi, pe drept cuvânt, comparată cu un organism. Aşa-numita teorie organică sau biologică a statului i se potriveşte în mare măsură.

Critica democraţiei

|
Nu este deloc necesar ca un om care critică democraţia şi instituţiile democratice să fie un duşman al lor, deşi este probabil ca atât democraţii pe care îi critică, cât şi antidemocraţii care speră să profite de orice dezbinare din tabăra democratică, să-l categorisească aşa. Există o deosebire fundamentală între o critică democratică a democraţiei şi o critică totalitară a acesteia. (...) Democraţii care nu pricep dosebirea dintre o critică prietenească a democraţiei şi o critică ostilă a acesteia sunt ei înşişi pătrunşi de spirit totalitar. Totalitarismul, fireşte, nu poate socoti prietenească nicio critică, doarece orice critică a unei asemenea autorităţi contestă inevitabil însuţi principiul autorităţii.
(Karl Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei)

Supremaţia dreptului

|
Nimic nu diferenţiază mai tranşant condiţiile dintr-o ţară liberă de cele dintr-o ţară aflată sub o guvernare arbitrară decât respectarea, în prima, a marilor principii cunoscute sub numele de supremaţia dreptului. Aceste principii, despuiate de orice detalii tehnice, ne spun că statul, în toate acţiunile lui, este limitat de reguli fixe şi anunţate în prealabil, reguli care fac posibilă prevederea, cu o bună doză de certitudine, a modului în care îşi va folosi puterile coercitive într-o împrejurare dată şi fac posibilă planificarea afacerilor individuale pe baza acestei cunoaşteri. Deşi acest ideal nu poate fi atins niciodată în mod desăvârşit. (...) se desprinde destul de limpede ideea centrală că posibilitatea lăsată organelor executive de a folosi în mod discreţionar puterea coercitivă trebuie să fie redusă cât mai mult. Orice lege restrânge libertatea individuală într-o anumită măsură, modificând mijloacele de care oamenii pot uza în urmărirea scopurilor lor, dar, în condiţiile supremaţiei dreptului, statul este împiedicat să zădărnicească eforturile individuale printr-o acţiune ad hoc! Fiind sigur că puterea statului nu va fi folosită în mod deliberat pentru a-i dejuca intenţiile, individul este liber să urmărească ţelurile şi dorinţele lui personale în cadrul regulilor cunoscute ale jocului.
(Friedrich Hayek, Drumul către servitute)

Plăcută e tristeţea

|
Tristeţea îmi inundă sufletul,
Alerg desperat
În căutarea sinelui meu,
Să văd care sunt motivele durerilor sale.
Sunt vulnerabil,
Fragila victimă
A propriilor mele fantasme
Ce nu-mi dau pace
Grav perturbând
Adâncurile fiinţei mele.

Separarea puterilor în stat

|
Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. (...) Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobililor, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari.
(Charles de Montesquieu, Spiritul legilor)

Promulgarea drepturilor omului

|
Toţi oamenii sunt creaţi egali şi înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la Viaţă, Libertate şi căutarea Fericirii.
(Declaraţia de independenţă, 1776)

(...) Recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor legale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume (...) este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi.
(Preambul la Declaraţia universală a drepturilor omului)

Natura democraţiei

|
Există trei forme de guvernământ şi tot atâtea forme de denaturare, adică de corupere a acestora. Acestea sunt regalitatea, aristocraţia şi, în al treilea rând, cea întemeiată pe cens, pentru care, evident, mai propriu ar fi dreptul de timocraţie, dar pe care majoritatea oamenilor obişnuiesc s-o numească regim constituţional. Cea mai bună este regalitatea, iar cea mai rea timocraţia. (...) Tirania este contrariul regalităţii, pentru că tiranul îşi urmăreşte doar binele personal. (...)

Temeiul legitimităţii

|
Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri. Cum s-a produs această schimbare? Nu ştiu. Ce o poate face să fie legitimă? Cred că pot răspunde la această întrebare. Ordinea socială este însă un drept sfânt, care stă la baza tuturor celorlalte. Totuşi, acest drept nu vine nicidecum de la natură, ci este întemeiat pe convenţii. Prolema e de a şti care sunt aceste convenţii.
(Jean-Jacques Rousseau, Contractul social)

Natura colectivismului

|
Diferitele tipuri de colectivism, comunism, fascism etc. se deosebesc între ele prin natura ţelului către care vor să dirijeze eforturile sociale. Dar toate se diferenţiază de liberalism şi individualism prin dorinţa de a organiza ansamblul societăţii şi toate resursele în vederea atingerii acestui scop unitar şi prin refuzul de a recunoaşte sfere autonome în care primează scopurile indivizilor. Pe scurt, ei sunt totalitari în înţelesul deplin al acestui cuvânt nou, adoptat pentru a descrie efectele neaşteptate, totuşi inseparabile, ce însoţesc ceea ce în teorie numim colectivism.

Cu umbre dulci şi cu lumini

|
umbre dulci

E numai zâmbet a ta faţă,
Iar în frumoşii ochi senini
E o imensitate blondă
Cu umbre dulci şi cu lumini.

Aş vrea să-ţi descifrez misterul
Deşi îmi e peste putinţă.
Un uriaş semn de-ntrebare
E toată-ntreaga mea fiinţă.

Principiul liberalismului individualist

|
Scopul acestui eseu este de a afirma un principiu foarte simplu, ca fiind întru totul îndreptăţit să guverneze pe de-a întregul raporturile bazate pe constrângere şi control dintre societate şi individ, indiferent dacă mijlocul folosit va fi forţa fizică, sub forma pdepsei legale, sau va fi constrângerea morală a opiniei publice. Acest principiu este următorul: unicul scop care îl îndreptăţeşte pe oameni, individual sau colectiv, la ingerinţe în sfera de acţiune a oricăruia dintre ei, este autoapărarea; unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora. (...) Singurul aspect al conduitei unui om pentru care el poate fi atras la răspundere de către societate este cel privitor la ceilalţi. Sub aspectele care îl privesc doar pe el însuşi, independenţa lui este, de drept, absolută. Asupra lui însuşi, a propriului trup şi spirit, individul este suveran. (...) Există o sferă de acţiune în care societatea, spre deosebire de individ, este interesată numai în mod indirect (sau chiar deloc); ea cuprinde acea parte din viaţa şi conduita unui om care nu-l atinge decât pe el însuşi sau, dacă îl atinge şi pe ceilalţi, aceasta se întâmplă numai cu participarea şi acordul lor sincer, liber, şi voluntar (...) aceasta este sfera de potrivită libertăţii umane.
(John Stuart Mill, Despre libertate)

Clauzele contractului social

|
A găsi o formă de asociere care să apere şi să protejeze de orice forţă comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi prin care fiecare, unindu-se cu toţi, să nu se supună totuşi decât sieşi şi să rămână la fel de liber ca înainte. Aceasta este problema fundamentală pe care o soluţionează contractul social.

Principiile dreptăţii şi inegalitatea

|
Concepţia asupra dreptăţii pe care vreau să o dezvolt poate fi rezumată în următoarele două principii: mai întâi, fiecare persoană care participă la o practică sau care e influenţată de aceasta are un drept egal la cea mai largă libertate, compatibilă cu o libertate de acelaşi fel pentru toate persoanele; şi, în al doilea rând, inegalităţile sunt arbitrare în măsura în care nu ne vom aştepta ca ele să conducă la avantajul tuturor şi nu ne vor garanta că posturile şi funcţiile de care sunt legate sunt deschise tuturor. Aceste principii formulează dreptatea ca un compus din trei idei: libertatea, egalitatea şi recompensa pentru activităţile ce contribuie la binele comun. (...)