Timpul ca intuiţie a priori

|
Timpul nu este ceva care ar exista în sine sau care ar fi inerent lucrurilor ca determinare obiectivă şi care deci ar subzista, dacă facem abstracţie de toate condiţiile subiective ale intuirii lor; căci, în primul caz, el ar fi ceva care ar fi totuşi real fără un obiect real. Iar în al doilea caz, ca o determinare sau ordine inerentă lucrurilor însele, n-ar putea fi dat anterior lucrurilor ca condiţie a lor, nici n-ar putea fi cunoscut şi intuit a priori prin judecăţi sintetice. Lucrul din urmă, dimpotrivă, poate foarte bine să aibă loc, dacă timpul nu este decât condiţia subiectivă sub care se pot produce toate intuiţiile în noi. Căci atunci această formă a intuiţiei interne poate fi reprezentată anterior obiectelor, deci a priori. Timpul nu este altceva decât forma simţului intern, adică a intuirii noastre înşine şi a stării noastre interne.
(Immanuel Kant, Critica raţiunii pure)

Spaţiul ca intuiţie a priori

|
Spaţiul nu reprezintă o însuşire a vreunor lucruri în sine, nici pe acestea în raporturile lor reciproce, adică nicio determinare a lor care ar fi inerentă obiectelor însele şi care ar subzista, chiar dacă am face abstracţie de toate condiţiile subiective ale intuiţiei. Căci nu pot fi intuite nici determinări absolute, nici relative anterior existenţei lucrurilor cărora le aparţin, prin urmare a priori. Spaţiul nu este nimic altceva decât forma tuturor fenomenelor simţurilor externe, adică condiţia subiectivă a sensibilităţii, sub care, numai, ne este posibilă o intuiţie externă.
(Immanuel Kant, Critica raţiunii pure)

Timpul absolut

|
O lume în care timpul este absolut este o lume a consolării. Căci, în timp ce mişcările oamenilor sunt imprevizibile, mişcarea timpului este previzibilă. Dacă te poţi îndoi de oameni, de timp nu te poţi îndoi. Dacă oamenii stau ori meditează, timpul merge înainte, fără să se uite înapoi. (...) Fiecare ştie că undeva este însemnată clipa în care s-a născut, clipa în care a făcut primul pas, clipa primei pasiuni, clipa în care şi-a luat rămas bun de la părinţi.
(Alan Lightman, Visurile lui Einstein)

Timpul şi spaţiul relativ

|
Socotesc spaţiul drept ceva pur relativ, ca şi timpul; drept o ordine a coexistenţelor, aşa cum timpul este o ordine a succesiunilor. Căci spaţiul exprimă, în termeni de posibilitate, o ordine a lucrurilor care există în acelaşi timp, întrucât ele există împreună, fără a se lua în considerare felul lor de a exista. Când vedem mai multe lucruri împreună, ne dăm seama de ordinea aceasta a lucrurilor între ele.
(G.W. Leibniz, Scrisori către Clarke)

Timpul şi spaţiul absolut

|
Toate mişcările pot fi accelerate şi întârziate, dar fluxul timpului absolut nu poate fi schimbat. Durata sau perseverenţa existenţei lucrurilor este eceeaşi, fie că mişcările sunt repezi, încete sau nule. Prin urmare, cu drept cuvânt, se distinge aceasta de măsurile sale sensibile. (...) Căci timpurile şi spaţiile sunt ca şi când ar fi locurile lor însele şi ale tuturor lucrurilor. Toate se află în timp în ceea ce priveşte ordinea de succesiune, în spaţiu, în ce priveşte ordinea aşezării. Esenţa lor este că sunt locuri şi este absurd să se mişte locurile primare. Prin urmare, acestea sunt locuri absolute.
(Isaac Newton, Principiile matematice ale filosofiei naturale)

Ce este timpul?

|
Demiurgul (...) în timp ce orânduia universul, a făcut după modelul eternităţii statornicite în unicitatea sa o copie care veşnic se mişcă potrivit numărului — adică ceea ce noi am denumit timp. Căci, înainte de naşterea cerului, nu existau zile şi nopţi, luni şi ani; Demiurgul însă a făcut astfel încât ele să apară odată cu alcătuirea universului. Toate acestea sunt părţi ale timpului şi atât a fost cât şi va fi sunt forme născute ale timpului, pe care, nedându-ne seama, le atribuim în mod greşit existenţei veşnice. Căci noi spunem a fost, este şi va fi, dar, într-o vorbire adevărată, numai este i se potriveşte, în timp ce a fost şi va fi se cad a fi enunţate despre devenirea ce se desfăşoară în timp; căci acestea sunt mişcări, pe când ceea ce este veşnic identic şi imobil nu poate deveni nici mai bătrân, nici mai tânăr prin trecerea timpului; şi nici nu a fost cândva, nici nu este acum şi nici nu va fi vreodată în devenire.

Fiinţă şi devenire

|
Problema filosofiei este, în ultimă instanţă, fiinţa; dar felul cum s-a pus tema fiinţei a riscat să fie sfârşitul filosofiei. Atâta vreme cât fiinţa este opusă devenirii, gândirea rămâne în impas. (...) Devenirea slujeşte fiinţa, nu i se opune. (...) Se obţine astfel un termen ontologic nou, în afară de fiinţă şi devenire: cel de devenire întru fiinţă. (...) Ce este fiinţa la modul ei? E devenire întru fiinţă reuşită. Ajungem astfel la constatarea că devenirea întru fiinţă, termenul aparent construit artificial, el este miezul realului. (...) Totul este devenire întru fiinţă — floarea este aşa, absolutul este aşa. Numai că floarea este devenire întru fiinţă neobţinută, absolutul o denumeşte pe cea reuşită. (...)
(Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă)

Modelul ontologic

|
Temeiul fiinţei trebuie să fie acelaşi, oriunde ar apărea ea şi în ea însăşi. Trebuie să existe un cifru al fiinţei, sau un cod al ei; dar cel mai potrivit este să spunem: un model, înţeles ca un procedeu arhetipal. Iar "procedeu" ar exprima clar faptul că fiinţa nu este un gata-împlinit, ci că, în afara diversităţii ei lăuntrice, are şi un proces al acestei diversităţi. Mai mult decât de fiinţă dinainte dată, se poate vorbi de "intrare în fiinţă". De ce prinde ceva fiinţă în loc să rămână în haos? cum prinde fiinţă? şi cum este fiinţa, ca să prindă şi cuprindă lucrurile?
(Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă)

Ce există?

|
Dacă raţiunea şi opinia adevărată sunt două genuri diferite, atunci cu siguranţă aceste realităţi, forme pe care noi nu le percepem, ci doar le gândim, există în ele însele; în schimb, dacă, aşa cum cred unii, opinia adevărată nu se deosebeşte cu nimic de raţiune, atunci toate lucrurile pe care le percepem prin mijlocirea trupului trebuie considerate drept cele mai sigure realităţi. Noi trebuie să spunem însă că acestea sunt două lucruri distincte, deoarece au origini şi proprietăţi diferite. Una se naşte în noi prin învăţătură, cealaltă prin persuasiune; una e însoţită mereu de adevărul demonstraţiei sale, cealaltă e indemonstrabilă; una rămâne neclintită de persuasiune, pe cealaltă persuasiunea o poate schimba; de opinia adevărată are parte, trebuie să spunem, omenirea întreagă, de cea de-a doua, de raţiune, numai zeii şi un număr mic de oameni.

Fiinţa este

|
Mai rămâne să aduc vorba despre calea ce zice că Fiinţa este. De-a lungul ei sunt semne în număr mare cum că, nenăscută fiind, aceasta e şi nepieritoare, întreagă, neclintită şi fără capăt. Nici nu era, nici nu va fi, de vreme ce e acum laolaltă, una şi neîntreruptă. Ce obârşie i-ai putea găsi? (...) Căci n-am să te las să spui, nici să gândeşti că s-a putut ivi din nefiinţă: nu se poate, într-adevăr, spune, nici gândi că ceea ce nu este este. Şi-apoi ce nevoie ar fi putut-o face — ivită din nimic — să se nască mai târziu ori mai devreme? Aşa că trebuie neapărat să credem că este întru totul ori că nu este.

Problema principiului

|
Dintre primii care s-au îndeletnicit cu filosofia, cei mai mulţi au socotit drept principii ale tuturor lucrurilor doar pe acelea de tipul materiei, de unde provin toate cele-ce-sunt şi care este întâia lor sursă şi ţinta finală a nimicirii lor. Fiinţa lumii ca atare ar rămâne neschimbată, dar s-ar modifica în efectele sale. Pe aceasta ei au numit-o element şi principiu al celor-ce-sunt. De aceea, ei cred că nimic nu se naşte şi nimic nu piere, dat fiind că aceeaşi natură se conservă mereu,