Cum mi-am luat examenul la programare (partea a II-a)

!!! Dacă n-ai citit-o încă, îți recomand să citești și partea I, ca să se lege povestea!!!
La aceste cuvinte nu m-am mai gândit că și eu urmez să întru în examen și-o să am nevoie de carte, nu m-am mai gândit că fără carte nu m-aș fi descurcat. Ci pur și simplu, parcă din reflex, i-am întins cartea fetei și i-am spus profului c-o să aștept până când ea va ieși și-apoi o să mă examineze și pe mine. Au urmat reacții din partea colegilor: că de ce i-am dat cartea, că acuma tre' s-aștept ca prostu', că sunt prost și așa mai departe. Trec 20 de minute, mai trec 20, mai trec încă 10. De-acuma veni timpul să iasă fata și să intru și eu.


Erau oameni care au intrat după ea și deja ieșeau, dar ea nu mai termina dom'le. Într-un sfârșit mi-am pierdut răbdarea și-am luat o carte de la un coleg ce intrase tot după ea și am intrat și eu. Erau și locuri libere câte vrei de-acuma. Am tras un bilet c-o cerință pe care-am și citit-o până când m-am pus la un calculator. Suna urât de tot problema. N-aveam nici o idee cum s-o rezolv. Am început să răsfoiesc strident cartea până când am dat de-o problemă I-DEN-TI-CĂ, fix la fel, cuvințel cu cuvințel și, partea miraculoasă, cu rezolvarea la sfârșitul cărții. Rezolvarea se întindea pe vreo 3 pagini. Mi-am frecat palmele cu un rânjet de bucurie pe față și-am dat drumul la degete.

N-o fost o treabă chiar ușoară, multe caractere speciale de inserat, virgulițe, apostrofuri, tilduțe și așa mai departe. Mi-o luat mai puțin de jumate de oră să termin transcrierea. În timpul ăsta profesorul o tot ruga pe învolburată: „Hai Izabela! Timpul a expirat. Încearcă să închei”. Eu am ridicat mâna și m-am anunțat că am terminat. Vine profu' lângă mine se uită peste cod: „Domnule Dolhescu. Ai încercat tu să faci ceva aici... un 4 pe 5 eu îți dau” Imediat mi-am îndreptat privirea spre el și am început să râd forțat, să-i demonstrez că am înțeles că glumește.

Se mai uită el peste cod, îmi mai pune o întrebare două și apoi: „Uite ai fost de treabă și cu Izabela, îți dau un 7” La fel de bine ar fi putut să-mi dea 10, dar eu m-am bucurat că mi-am luat examenul, chiar cu notă frumușică și i-am mulțumit. Am ieșit rânjind și m-am pus s-o aștept pe Izabela ca să-mi dea cartea și poate să schimb o vorbă cu ea... să-i mulțumesc că mi-a dat ocazia s-o ajut cu un gest așa mărunt dar care mai apoi a fost răsplătit imediat cu un lucru mare. Datorită ei am fost atât de norocos. Dar nu e cu happy end... Izabela rămase ultima în sală și după insistențele profesorului a ieșit plângând.

A picat... și toată bucuria mea s-a transformat în tristețe. De supărare uita să-mi dea și cartea dacă n-aș fi strigat după ea. A scos cartea din geantă și mi-a dat-o. Tot ce ea mi-a spus a fost „Mulțumesc!” și tot ce eu i-am spus a fost „Îmi pare rău!”


Dacă ți-a plăcut acest articol, abonează-te la blog pentru a primi notificări prin e-mail când scriu ceva nou. De asemenea, poți aprecia pagina mea de facebook sau pur și simplu să dai mai departe mesajul folosind butonul share. Și nu în ultimul rând, din orice motiv, poți să-mi lași un comentariu mai jos cu gândurile tale.

Comentarii

S-ar putea să vă mai placă și

Comentarii recente în Blogger

Aţi văzut că mi-am schimbat logo-ul?

Cum să adăugaţi caseta de comentarii Facebook în Blogger