E gingașă, fragilă, frumoasă copiliță.
Zâmbește alb, inspiră neprihană.
Pășește delicat, grăbit, echilibrat.
Când o atingi ușor, vibrează-ți nu doar trupul.
În jurul ei, măcar în aparență,
împrăștie ingenuă înțelepciune,
Tu, însă, tinere copil,
cu frământări perpetue,
Tu, suflete păgân și sceptic,
Tu-n ea tot nu-ți găsești
nici liniște, nici pace.
Nici, mai ales, iubire.
Acea iubire adevărată, cum o crezi,
Acea iubire, la care, cu-atâta patimă,
distorsionat râvnești.
Întoarce-te-nlăuntrul tău, făptură-nfrigurată!
Rămâi acolo un timp, o clipă.
Redă-ți nădejdea în tine
Și minimă iubire de sine făurește-ți.
Și minimă iubire de sine făurește-ți.
Apoi, după o vreme, o secundă,
După un răsărit de Lună sau de Soare
După un răsărit de Lună sau de Soare
Ea va avea în viața ta năvalnic să apară
Să-ți lumineze iar ființa ta obscură
Cu strălucirea ei fără de margini
în care, chiar și-acum,
într-un moment plăpând de deznădejde
într-un moment plăpând de deznădejde
încă mai crezi, încă mai speri.
Cluj-Napoca, 15 aprilie 2016